• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Referate Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Referate Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Referate Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Referate Psihologie
• Referate Religie
• Romana

Link sponsorizat :

O. Goga Rugăciune

Volumul „Poezii" din 1905, care se deschide cu poezia Rugăciune, este o evocare liric a satului transilvănean. Satul lui O. Goga, robit de veacuri, tînjeste după libertate socială i demnitate natională. Poetul dă glas pătimirii unui neam mbătrînit într-o expresie dureroasă, părăsit de doruri si răzvrătiri neîmplinite; vestind credina in alte vremuri, de infricoate izbăvite.

Muli dintre poeii notri i-au sintetizat, în una sau mai multe poezii, cele mai preioase din concepiile lor despre artă i rolul ei în societate. Î n mod demonstrativ, Goga publică i el n fruntea primului său volum de versuri, care cuprind de astfel piesele de rezistenă ale creatiei sale, un vibrant manifest literar ce defineste cu pregnană caracterul propriei inspiratii. Î ntelesul îl deducem din modalitatea compunerii metaforice a versurilor, sintetizat in tilul poeziei. Titlul poeziei, cuvntul rugăciune, implică sensul de împlorare, de rugă fierbinte, stăruitoare, izvortă dintr-un suflet răscolit de durere, dintr-o deznădejde care cere linite. Sensul acesta se descoperă chiar din prima strofă cnd poetul deprimat, dezorientat, obosit i avnd senzatia de gol psihic rostete invocaia poetică care impresionează prin gestul de umilintă ce insoete ruga: „Eu cad neputicios, stăpne, / Î n fata strălucirii tale, / Eu în genunchi spre tine caut: / Părinte: - orînduie- mi cărarea".

Cauza zbuciumului sufletesc, pentru care cere îndurare poetul, o aflăm din strofele următoare: Coplesit de doruri, de ispite si de patimi - care sunt ale omului -, strigătul de durere al umilitilor vietii „cu umeri grbovi de povară", îi mustră constiinta. Î n numele acestora ar vrea poetul să înteleagă taina lumii, farmecul vieii, ce-nsemnă dragoste i ură, cntec i lumină.

Poet cetăean, temperament impetuos, Goga respinge poezia frămntărilor mărunte, sterile, opunîndu-i „Cntarea pătimirii noastre", a colectivităii din care face parte. Dorind să se smulgă din haosul ispitelor intime, care-i tulbură „izvorul din care sufletul s-adapă", cere să i se îndrepte văzul „în veci spre cei rămasi în urmă". Braul lui să fie înarmat cu „tăria urii i-a iubirii", Să-i alunge patimile personale, iar „de durerea astor inimi / nvaă-mă pe mine-a plnge". Poetul îi asum responsabilitatea unei arte în care să plngă nu rostul lui, ci jalea unei lumi, durerea mulimilor, a celor care „gem umiliti în umbră"; poezia are „glas"; în glasul ei să cnte, cu rezonane grave, rostul neîmplinit al lumii, răzvrătirea robilor din veacuri. Numai astfel poezia poate fi „cntarea pătimirii noastre".

După un evident crescendo al sentimentului său de totală dăruire, momentul suprem se definete în finalul poeziei: „în suflet seamănă-mi furtună, / Să-l simt în matcă-i cum se zbate, / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele nfiorate; / i cum sub bolta lui aprinsă, / Î n smal de fulgere albastre. / ncheagă-i glasul de aramă: / Cntarea pătimirii noastre. "

Acest crez literar devine realitate artistică în volumul Poezii si în multe productii din volumele următoare. Construit pe o ampl invocaie, discursul poetic se organizează potrivit cu simtămintele poetului.

Lexicul este evocator, desprins parcă din tezaurul cărtilor bătrînesti, într-un context voit popular, cu termeni biblici, uor arhaici. Fora expresivă a limbajului poetic, cu totul particular in poezia romnească, rezultă din încărcătura metaforică inedită, răscolitoare, a unitatilor lexicale mai vechi, desprinse din vorbirea obisnuită (istovit, cale, neputincios, orînduie-mi cărarea, ispite, se adapă, povata, taina, rădeste, zvonul, rostul, ostenite, ursitei, truda, doruri, leacuri).

Alături de determinări ca prăpăstii, fulgere, patimile, viforul, furtună, strunele, smalt, glasul de aramă, sau alături de verbele: se desfac, cad, să-mi tulbure, sădeste, dă-mi, alungă, fringe, a plnge, să plngă, gem, se zbate, se revarsă, aceste epitete potenează tonalitatea fundamentală a poeziei, profund răscolitoare.

Poetul foloseste si numeroase metafore-simbol: „Î n drum mi se desfac prăpastii / i-n negură se-mbracă zarea; / Dă-mi viforul în care urlă; Si gem robiile de veacuri; / In suflet seamănă-mi furtună / Să-l simt în matca-i cum se zbate / Cum tot amarul se revarsă / Pe strunele nfiorate".

Toate laolalt: cuvinte străvechi, pline de semnificatie, epitete care creează stri de profundă afectivitate, metafore cu adînci rezonante si forta semnibilizitoare, în deplină consonantă cu ideile si năzuintele poetului fac din Rugăciune cel mai vibrant manifest literar cunoscut în poezia romnească.

...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.