• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Referate Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Referate Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Referate Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Psihologie
• Referate Religie
• Referate Romana

Link sponsorizat :

POSIBILITATEA ONTOLOGIEI

Motto: " Prin Metafizica, Aristotel își ia sarcina să instituie din nou, împotriva sofiștilor posibilitatea științei și a filosofiei" (P. Aubenque)

Corpusul scrierilor metafizice a lui Aristotel se constituie ca o cercetare a condițiilor de posibilitate a științei ființei ca ființă, singura în măsură să refundamenteze filosofia și știința, tipuri de discursuri paralizate de dificultățile ridicate de practica sofistă a limbajului. Sarcina metafizicii era, intr-o primă instanță, instituirea discursului unic. Căci concluzia sofistă asupra imposibilității minciunii atrăgea după sine inutilitatea discursului constructiv și multiplicitatea discursurilor posibile despre ființă, așa cum subliniază Aristotel în cartea a IV-a: " Dacă două judecăți contradictorii ar fi adevărate în același timp despre același lucru, atunci toate lucrurile s-ar reduce la unul". Dar aceasta ar fi un paradox. Î n al doilea rând, după ce filosofia își va fi îndeplinit prima sarcină, trebuie cercetat dacă mai există alte dificultăți care ar conduce spre imposibilitatea vreuneia din științele fundamentale.

Afirmația ce deschide cartea IV a Metafizicii, " Există o știință care studiază ființa și proprietățile sale esențiale" (1003a), corelată cu o alta, " Tot astfel se vorbește și despre Ființă în multe accepții, dar întotdeauna cu privire la unul și același principiu" (1003b), apare în acest context ca extraordinar de optimistă, statuând existența efectivă a celei mai înalte dintre științe. De altfel, < < Aristotel credea cu fermitate în existența principiilor absolute. La întrebarea dacă va fi ori nu va fi în stare să le pătrundă " până la capăt", el oscilează intre răspunsul pozitiv și cel negativ, înclinând insă către afirmativ> >, după cum afirmă Ion Banu. Î n acest context al aprecierii trebuie interpretate afirmațiile aristotelice mai sus citate; rămâne de cercetat dacă și în ce măsură acestea se pot susține în raport cu întregul operei aristotelice. Observăm insă corelarea, în viziune aristotelică, a posibilității științei cu existența principiului unic al realității la care se referă discursul (și sesizarea lui de către cel ce susține acest discurs). Î n cadrul teoriei semnificației, Aristotel va evidenția condițiile care fac posibil discursul științific.

Atacând modul în care ai fost puse problemele de limbaj de către sofiști, Aristotel va demasca " rezolvările" lor verosimile ca nesocotind adevărata esență a limbajului. Din punctul lor de plecare, conceperea ființei și a cuvântului ca perfect aderente (fie prin convenție, fie în mod natural), nu se putea ajunge decât la concluzia paradoxală că totul este adevărat 1. Aristotel surmontează această dificultate prin conceperea raportului limbajului cu ființa ca mijlocit, iar nu nemijlocit. Stagiritul afirmă că doar propoziția este locul adevărului și al falsului, iar adevărul se probează prin asemănarea unei judecăți cu starea de lucruri la care se referă. Subliniază că semnificația nu are în sine putere existențială, astfel că, dacă spunem " țap-cerb", ne referim la toate ființele care ar avea deodată toate caracteristicile esențiale țapului și cerbului, fără a fi necesar ca acestea să existe. Propoziția e locul adevărului și falsului fiind o compunere de substantiv, verb etc. ce se înlănțuie corespunzător sau nu realității.

Teoria aristotelică a limbajului se bazează pe două premise: noi folosim nume în locul lucrurilor și totuși nu există asemănare completă intre lucru și nume. Cea de-a doua premisă este expresie tocmai a caracterului mijlocit al raportării cuvântului la ființă; reprezintă corectarea erorii sofiste, însă ridică o problemă în contextul în care " a nu semnifica un singur lucru înseamnă a nu semnifica nimic, iar a nu semnifica nimic atrage după sine imposibilitatea oricărui dialog 2 (Metafizica, G, 4, 1006 b5). De altfel, asemănarea completă intre nume și lucru nu ar fi posibilă datorită caracterului finit al mulțimii numelor și caracterului infinit al mulțimii lucrurilor. Pentru a rezolva dificultatea, Aristotel distinge semnificații de semnificație, cea prin care e vizat semnificatul. Această soluție nu e niciodată enunțată explicit. Consecința ei va fi că numele nu va trebui să aibă un singur semnificat (lucru imposibil datorită incongruenței mulțimilor) și o singură semnificație. Valoarea semnificantă este unică pentru că nu este inerentă cuvântului însuși, ci depinde de intenția care îl animă. Astfel, prin intermediul limbajului o intenție umană se îndreaptă către lucruri. Discursul de tip sofist este inacceptabil tocmai pentru că în spatele unui cuvânt se găsesc mai multe intenții, mai multe semnificații.

Această caracteristică a discursului sofist are drept consecință ignorarea principiului contradicției. Principiul contradicției este alături de principiul terțului exclus, principiu de b...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.