• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Referate Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Referate Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Referate Psihologie
• Referate Religie
• Referate Romana

Link sponsorizat :

Colegiul Tehnic „Miron Nicolescu"

R e f e r a t
la istorie
Tema: Stiinta intre secolele XVI-XVII
Î ntocmit
Elev: Goran Răzvan
Clasa a X-a R
-București 2002-
EPOCA NEWTONIANÃ
1660 1734

Știința a luat un mare avânt în anii Revoluției Științifice, iar între anii 1660 și 1734 și-a găsit formele de organizare care îi lipsiseră până atunci. Un mod convenabil de la data începutul perioadei de dezvoltare a sistemului de organizare este luarea în considerare a fondării Societății Regale. Această perioadă a fost dominată în mare măsură de ideile lui Isaac Newton și, într-un grad mai mic, de cele ale lui Gottfried Wilhelm Leibniz.

METODA ȘTIINÞ IFICÃ

Cea mai importantă lucrare științifică din cea de-a doua jumătate a secolului XVI a fost Principia lui Newton. Nu numai că aceasta a devenit fundamentul fizicii pentru următorii 200 de ani, dar a constituit și baza metodologiei științifice, care și-a făcut treptat intrarea în studiul fenomenelor naturale. Î n comparație cu Descartes, care a pledat pentru deducerea legilor științifice din principiile metafizice, Newton și-a fundamentat teoriile pe cercetarea atentă a fenomenelor naturale. El și-a denumit metoda ca fiind a "analizei și sintezei", adică o procedură care cuprinde atât o etapă inductivă cât și una deductivă. Teoriile sale rezultau din observații; apoi utiliza aceste teorii pentru a descrie alte fenomene. Î n practică, totuși, știința nu operează strict în conformitate cu metodologia științifică. Cele mai importante descoperiri ale lui Newton au fost probabil produsele intuiției, pe care el le-a susținut apoi cu ajutorul experimentelor, raționamentelor și matematicii.

Potrivit concepțiilor lui Newton, fiecare fenomen natural putea fi explicat în cele din urmă prin legi matematice, modul acesta de abordare al problemelor științifice nefiind neapărat în contradicție cu religia. De fapt, atât Newton, cât și Leibniz erau profund credincioși.

Totuși, în această perioadă a avut loc separarea fizicii de metafizică (sau filozofie). De exemplu, Newton a acceptat ideea că gravitația poate fi descrisă pe cale matematică, știind perfect că legile formulate de el in acest sens nu spuneau nimic despre natura sau cauza fenomenului. El a refuzat să emită ipoteze neverificabile, spre deosebire de Rene Descartes care, pentru a explica prezența forțelor gravitaționale, a pornit de la supoziția existenței unor vârtejuri de aer.

Treptat, observația și experimentul au devenit stâlpii activității științifice. Ideea că înțelepciunea și cunoașterea reală pot fi găsite numai în lucrările anticilor a început să piardă teren. Oamenii de știință au încetat să se bazeze pe vechii dascăli, cum ar fi Aristotel, și s-au apucat să studieze rezultatele propriilor observații și experimente, formulând teorii. Au început deci să înregistreze fenomenele în termeni valorici, ca unități de masă, volum sau temperatură. Instrumentele necesare cercetării s-au răspândit în toate marile orașe. Perfecționarea pendulului de către Christiaan Huygens și inventarea arcului de balansier de către Robert Hooke au transformat ceasurile în instrumente de precizie.

Oamenii de știință, în lipsa conceptului actual de energie, au încercat să priceapă proprietățile de genul căldurii, electricității, magnetismului și energiei chimice, descriindu-le în termenii unor fluide materiale, dar fără greutate, capabile să "curgă" prin solide. Din multele experimente făcute în acest domeniu au rezultat nenumărate observații de fenomene care, pe atunci, nu erau înțelese. Totuși, aceste observații au alcătuit baza progreselor teoretice de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX în domeniile fizicii și chimiei.

Î n fizică, cele mai de seamă descoperiri se fac atunci când cineva reușește să înțeleagă că unele fenomene aparent diferite au la bază aceleași cauze. Unul dintre marii "unificatori" a fost Isaac Newton. El a fost primul care a demonstrat că atât căderea obiectele pe suprafața Pământului, cât și mișcarea de rotație a Lunii în jurul nostru, mișcarea de rotație a planetelor în jurul Soarelui sau traiectoriile ciudate ale cometelor sunt toate guvernate de una și aceeași lege a gravității universale.

Totuși, ideea a fost formulată clar abia în anii 1680, când pregătea manuscrisul cărții sale Principia, adică la aproximativ 20 de ani dopă ce o vagă bănuială îl făcuse să se gândească la o asemenea posibilitate. La sfârșitul vieții, Newton a spus că începuse să se întrebe dacă n-ar trebui luată în considerare posibilitatea prăbușirii Lunii pe Pământ atunci când observase căderea unui măr din pom.

Î n 1666, el a studiat mișcarea circulară, sesizând că forța care acționează asupra unui corp ce se rotește este invers proporțională cu pătratul distanței dintre acesta si punctul în jurul căruia se rotește. La un rezultat identic a ajuns și Christiaan Huygens, care și-a publicat concluziile în 1673, în Horologium oscillatorium.
...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.