• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Referate Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Referate Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Referate Psihologie
• Referate Religie
• Referate Romana

Link sponsorizat :

Determinism

Opoziția dintre determinismul dialectic și cel mecanicist în înțelegerea libertății

Orice cercetare a determinismului în fizică pornește de la caracterizarea determinismului mecanic laplacean ca teorie a necesității absolute, a legilor de fier, a identității desăvârșite dintre efect și cauză, a explicării relațiilor dintre obiecte și a succesiunii stărilor printr-o liniaritate perfectă sub acțiunea unor cauze exclusiv exterioare. Î n evoluția gândirii fizice, teoria electromagnetismului a întărit ideea materialității relației cauzale prin reliefarea acțiunii din aproape în aproape, iar teoria restrânsă a relativității a reliefat dependența efectului de cauză. Ambele teorii rămân compatibile, cu tezele cauzalității liniare, a necesității în succesiune și în repetarea fenomenelor, teze susținute de determinismul mecanic. Ideea necesității absolute în desfășurarea evenimentelor fizice a fost zdruncinată începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea de studiul fenomenelor calorice, studiu care evidenția natura statistică a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Este adevărat că sub influența gândirii predominant metafizice, din care fizica nu se smulsese încă, staticitatea fenomenelor termodinamice a fost multă vreme interpretată ca rezultat al ignoranței umane, deci în spiritul materialismul metafizic, continuând să domine speranța unei reductibilități a comportamentului statistic la cel dinamic.

Lovitura de grație în interiorul fizicii o primește determinismul mecanic din partea fizicii microcosmului, în primul rând din partea creatorilor mecanicii cuantice nerelativiste. Câteva caracteristici fundamentale ale mecanicii cuantice încă în primele decenii ale constituirii sale obligau la părăsirea modelului determinist propriu fizicii clasice.

Astfel, în mecanica cuantică nu se mai putea determina concomitent, ca în cea clasică, viteza și poziția obiectului în mișcare. Relația de nedeterminare, stabilită de Werner Heisenberg, reliefa deci limitele aplicabilității legilor fizicii clasice în microcosm, natura deosebită a microobiectelor.

Î n esență, datorită naturii corpuscular-ondulatorii a microobiectelor, comportamentul acestora din urmă se deosebea calitativ de comportamentul punctelor materiale din mecanica clasică. Natura corpuscular-ondulatorie a microobiectelor era răspunzătoare, în ultimă instanță de comportamentul statistic al obiectelor studiate de mecanica cuantică. Cauzele statisticității comportamentului au fost, în general, căutate atât în structura internă a microobiectelor, cât și în interacțiunile de tip micro și macro cu aparatele experimentale.

Interpretarea statistică a proceselor din mecanica cuantică a însemnat respingerea determinismului rigid. Această respingere s-a făcut inițial în numele indeterminismului absolut, teoretizat mai cu seamă de orientări filozofice extremiste care căutau sprijin pentru pozițiile lor la temelia constituenților materiei. Și dacă, la începutul secolului al XX-lea, electronul, ca atom de electricitate, era declarat "aliat" al idealismului, în deceniul al treilea al secolului nostru nu puțini sunt filozofii subiectiviști care aveau să argumenteze pretinsa libertate absolută de voință, conduita absolut arbitrară a ființei umane, căutându-i temelia în libertatea de voință a microobiectelor, în absența oricărei determinări la nivelul microcosmului, în absolutizarea hazardului pur.

Grăitoarea din acest punct de vedere poate fi evoluția interpretărilor lui Niels Bohr și Werner Heisenberg, principalii reprezentanți ai interpretării cunoscute sub denumirea de "școala de la Copenhaga". Î n esență, școala de la Copenhaga pleacă de la constatarea firească a faptului că noile date de experiență impun renunțarea la conceptul de cauzalitate mecanică și al determinismul clasic, impunând deci o nouă interpretare. Este drept că anumite formulări imprecise au lăsat să se întrevadă o tendință de a identifica determinismul în general cu cel mecanic, cauzalitatea în general cu cauzalitatea mecanică. De aici, poate, și denumirea relației stabilite de Heisenberg ca "relație de nedeterminare" sau "relație de imprecizie" ori "relație de incertitudine".

O examinare mai atentă a pozițiilor teoretice susținute de acești doi creatori de școală relevă însă un sâmbure viabil de interpretare, și anume conștiința nevoii de a păși pe calea interpretării dialectice în mai multe direcții prin sublinierea varietății calitative a cauzalității în fizică, deci prin sublinierea deosebirilor în procesele de generare din fizica microcosmului în raport cu cercetarea macrocosmului. La teza diferențelor calitative ale relațiilor cauzale se adaugă apoi teza rolului important pe care îl joacă factorul întâmplător în domeniul cuantic și, de aici, cea a decalajului existent între stările potențial-posibile și cele reale. Rolul crescând al factorilor întâmplători apărea clar mai ales prin reliefarea faptul...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.