• Referate Anatomie
• Referate Astronomie
• Referate Automatica
• Referate Biologie
• Referate Chimie
• Referate Diverse
• Drept
• Referate Economie
• Referate Engleza
• Referate Filosofie
• Referate Fizica
• Referate Franceza
• Referate Geografie
• Referate Germana
• Referate Informatica
• Referate Istorie
• Referate Marketing
• Referate Matematica
• Referate Medicina
• Referate Muzica
• Referate Psihologie
• Referate Religie
• Referate Romana

Link sponsorizat :

LEGEA FUNDAMENTALĂ A RAȚIUNII PRACTICE PURE


„Rațiunea pură este pentru sine singură practică și dă omului o lege universală, pe care o numim lege morală.” (Immanuel Kant)

Una din lucrările cele mai importante ale lui Kant, care cuprinde întreg spectrul filozofiei sale, o constituie \"Critica rațiunii pure\" (Kritik der reinen Vernuft, 1781), opera sa capitală, în care cercetează bazele procesului de cunoaștere. Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepție sensorială. În situația în care o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o observație sensorială sau experiment, atunci avem deaface cu o judecată sintetică. Toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au prin urmare un caracter sintetic.

În continuare, Kant împarte judecățile în empirice sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime dependente de percepția sensorială. Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principal o valabilitate independentă de cazul individual și nu sunt bazate pe observație sensorială.

Sunt deci reguli practice sub o condiție problematică a voinței. Aici însă regula spune că trebuie să procedăm în chip absolut într-un anumit fel. Regula practică este deci necondiționată, prin urmare e reprezentată a priori ca propoziția categorică, prin care voința e determinată obiectiv în chip absolut și nemijlocit (prin însăși regula practică, ce este deci aici lege). Căci rațiunea pură, în sine practică, este aici nemijlocit legislatoare. Voința e gândită ca independentă de condiții empirice, deci determinată, ca voință pură, prin simpla formă a legii, iar acest temei de determinare e socotit ca supremă condiție a tuturor maximelor.

Lucrul e destul de straniu și nu-și găsește ceva asemănător în toată cealaltă cunoaștere practică. Deoarece ideea a priori despre o legislație universală posibilă, idee deci numai problematică, e poruncită în mod necondiționat ca lege, fără a împrumuta nimic de la experiență sau de la vreo voință exterioară. Dar nici nu este un precept, după care trebuie să se întâmple o acțiune prin care un efect dorit e posibil (căci, în acest caz, regula ar fi condiționată totdeauna în mod fizic), ci este o regulă care determină a priori numai voința cu privire la ferma maximelor ei. în acest fel, e cel puțin nu cu neputință să ne gândim, ca temei de determinare prin forma obiectivă a unei legi în general, o lege servind numai în scopul formei subiective a principiilor. Conștiința acestei legi fundamentale poate fi numită un fapt al rațiunii, deoarece nu poate fi născocită prin sofisme din date premergătoare ale rațiunii, de exemplu din conștiința libertății (căci aceasta nu ne este dată mai de înainte), ci fiindcă ni se impune pentru sine însăși ca propoziție sintetică a priori. Această propoziție a priori nu se întemeiază pe nici o intuiție, nici pură nici empirică, deși ea ar fi analitică, dacă s-ar presupune libertatea voinței. Pentru aceasta însă, ca concept pozitiv, s-ar cere o intuiție intelectuală, pe care aici nu e îngăduit deloc s-o admitem. Totuși, spre a considera, fără interpretare greșită, această lege ca dată, trebuie să însemnăm bine, că ea nu este un fapt empiric, ci un fapt unic al rațiunii pure, care, în acest fel, se anunță dintru început ca legislatoare.


Faptul amintit mai înainte este de netăgăduit. Nu trebuie decât să analizăm judecata ce o enunță oamenii asupra legalității acțiunilor lor și vom afla că, orice ar obiecta înclinațiunea, totuși rațiunea lor, incoruptibilă și constrânsă prin sine însăși, leagă, într-o acțiune, maxima voinței totdeauna de voința pură, adică de sine însăși ea considerându-se pe sine ca fiind a priori practică. Acest principiu al moralității însă, chiar de dragul universalității legislației, care face dintr-însul supremul temei formal de determinare a voinței fără privire la toate deosebirile lui subiective, rațiunea îl declară totodată lege pentru toate ființele raționale, întrucât ele au în general voință, adică o facultate de a-și determina cauzalitatea prin reprezentarea unor reguli, deci întrucât sunt capabile de acțiuni după principii, prin urmare și după principii practice a priori (căci numai acestea au acea necesitate ce o cere rațiunea pentru un principiu). Principiul amintit nu se mărginește numai la oameni, ci privește toate ființele finite care au rațiune și voință, ba cuprinde chiar și ființa infinită, ca inteligență supremă.


In cazul dintâi însă, legea are forma unui imperativ, deoarece la om, deși socotindu-1 ființă rațională, putem presu...

Nota: Textul de mai sus reprezinta doar un extras din referat. Pentru versiunea completa a documentului apasa butonul Download.